Ceea ce le predau studenților la macroeconomie se întâmplă astăzi în România. Nu este teorie. Este economie reală.
Astăzi, România a primit confirmarea pe care niciun economist serios nu și-ar fi dorit-o: economia intră în stagflație. https://www.economica.net/e-oficial-romania-a-intrat-in-stagflatie-analiza-frames_974277.html
Și, paradoxal, pentru mine, vestea nu este deloc surprinzătoare.
Pentru că stagflația nu a apărut astăzi. Astăzi doar a fost pusă în cifre.
Este exact mecanismul pe care îl explic studenților mei la macroeconomie. Prețurile cresc. Economia stagnează sau scade. Consumatorul pierde putere de cumpărare. Companiile devin prudente. Investițiile sunt amânate. Iar încrederea începe să dispară.
Ca la carte.
Doar că, de data aceasta, „cartea” este România.
Cifra care spune totul
Există un număr care, în opinia mea, merită mai multă atenție decât toate titlurile alarmiste din aceste zile.
+10,8%.
Atât a crescut PIB-ul României în trimestrul II din 2026 față de aceeași perioadă a anului trecut — dacă îl privim în termeni nominali. Pare extraordinar. Doar că economia reală a scăzut cu 0,4%. Diferența? Prețurile. Deflatorul PIB a fost de 11,2%.
Așadar, dacă cineva îmi spune: „Economia României a crescut cu aproape 11%”, răspunsul meu este simplu: Nu. România nu a produs cu 11% mai mult. România a plătit cu mult mai mult pentru o economie care, în termeni reali, a produs mai puțin.
Asta este una dintre cele mai simple și mai importante lecții de macroeconomie. Și este exact motivul pentru care trebuie să știm să citim dincolo de cifrele nominale.
Aici începe stagflația.
Stagflația nu înseamnă doar inflație. Și nu înseamnă doar economie slabă. Este combinația toxică dintre cele două. Prețurile cresc într-o economie care nu mai crește. Iar efectul se propagă. Costurile de producție cresc. Companiile transferă o parte dintre aceste costuri în prețuri. Consumatorul cumpără mai puțin. Vânzările scad. Companiile devin prudente. Investițiile sunt amânate. Angajările încetinesc. Economia încetinește și mai mult. Este un cerc vicios.
Și aici apare diferența dintre a ști economie și a înțelege economia. Prima presupune să poți defini stagflația. A doua presupune să poți vedea ce produce ea într-o companie, într-o familie și într-o economie.
Eu o văd și în mediul de business
Am trecut prin trei lumi care, de multe ori, sunt analizate separat: corporație, business și administrație publică. Dar economia nu funcționează separat. Totul este conectat.
Iar în ultimii ani am avut ocazia să văd din interior cum se iau decizii în mediul privat, cum se construiesc decizii publice și cum reacționează oamenii de business la ceea ce se întâmplă în economie.
De aceea, când aud că „mediul privat trebuie să facă mai mult”, primul lucru pe care îl întreb este:
În ce condiții?
Pentru că antreprenorul nu investește într-un Excel. Investește într-un mediu economic. Iar dacă acel mediu înseamnă fiscalitate impredictibilă, costuri în creștere, consum în scădere, dobânzi ridicate și incertitudine privind ceea ce urmează, reacția firească este prudența. Nu pentru că antreprenorul nu mai are curaj. Ci pentru că știe să calculeze riscul.
Și exact asta vedem acum. Analiza publicată astăzi arată că sectoare importante pentru economia românească — comerț, transport, depozitare, hoteluri și restaurante — au înregistrat scăderi importante ale volumului de activitate, iar consumul privat traversează una dintre cele mai severe contracții din ultimul deceniu, în afara perioadei pandemice.
Asta nu mai este o discuție despre teorii economice. Este economia reală care apasă frâna.
Cel mai periculos cuvânt din economie nu este „scădere”. Este „așteptare”.
O recesiune poate fi văzută. O prăbușire poate fi văzută. Dar o economie care intră într-o stare de așteptare este mult mai greu de observat.
Antreprenorul spune: „Mai vedem.” Investitorul spune: „Mai așteptăm.” Compania spune: „Amânăm proiectul.” Familia spune: „Nu cumpărăm acum.” Banca spune: „Analizăm mai atent riscul.” Și, încet, fără un mare zgomot, economia se oprește.
Datele INS confirmate astăzi arată exact această problemă: trimestrul II a stagnat față de trimestrul anterior, iar nivelul real al economiei rămâne aproximativ 2% sub vârful din trimestrul III 2025.
Nu avem nevoie de o prăbușire spectaculoasă. Este suficient să nu mai creștem. În timp ce prețurile continuă să crească. Asta este stagflația.
Și acum vine partea complicată: politica economică
Aici trebuie să fim foarte atenți. Nu vreau să fac politică. Vreau să vorbesc despre politici economice. Pentru că economia nu poate fi reparată prin discursuri. Nici prin optimism. Nici prin declarații despre „reziliența României”. Economia răspunde la stimulente. La costuri. La taxe. La dobânzi. La predictibilitate. La investiții. La încredere. Și la capacitatea celor care iau decizii de a înțelege efectul unei măsuri asupra întregului mecanism, nu doar asupra unei singure probleme.
Uneori trebuie să crești taxele. Uneori trebuie să reduci cheltuielile. Uneori trebuie să controlezi inflația. Uneori trebuie să stimulezi investițiile. Problema nu este că aceste instrumente există. Problema este cum, când și cât de bine le folosești.
Pentru că o politică economică prost calibrată poate rezolva o problemă și poate crea alte două. Iar în stagflație spațiul de manevră devine și mai mic. Asta este dificultatea reală.
De aceea economia nu ar trebui lăsată la întâmplare
Am să spun ceva poate incomod: În momente ca acesta, nu avem nevoie de cei care vorbesc cel mai mult despre economie. Avem nevoie de cei care o înțeleg.
Nu este suficient să știi termenii. Nu este suficient să citești indicatorii. Nu este suficient să fii într-o funcție. Trebuie să poți înțelege mecanismul. Să vezi ce se întâmplă cu o companie atunci când îi cresc costurile. Să vezi ce se întâmplă cu consumul atunci când puterea de cumpărare scade. Să vezi ce se întâmplă cu investițiile atunci când predictibilitatea dispare. Să vezi ce se întâmplă cu bugetul atunci când economia încetinește. Și, mai ales, să înțelegi că toate aceste lucruri se întâmplă simultan.
Iar studenților mei le voi arăta în continuare aceeași planșă
Mecanismele macroeconomice sunt clare. Stagflația este una dintre cele mai dificile combinații economice tocmai pentru că instrumentele tradiționale intră în conflict. Dacă stimulezi economia prea agresiv, poți alimenta inflația. Dacă lupți prea dur cu inflația, poți lovi și mai puternic economia. Dacă taxezi excesiv, poți reduce investițiile. Dacă reduci brutal cheltuielile, poți accentua contracția. De aceea avem nevoie de echilibru. De competență. De strategie. Și de oameni care înțeleg ce fac.
România nu are nevoie să reinventeze economia.
Are nevoie să o înțeleagă. Stagflația nu este un fenomen misterios. Nu este o situație fără precedent. Nu este ceva ce nu apare în manuale. Din contră. Este acolo. O învățăm. O analizăm. O explicăm. Știm ce o poate provoca. Știm ce efecte produce. Știm cât de greu se combate. Și știm că nota de plată a unei decizii greșite nu rămâne la cel care a luat-o.
Ajunge la noi toți. La antreprenor. La angajat. La investitor. La familie. La stat.
De aceea, poate că acesta este momentul să lăsăm puțin politica deoparte și să ne întoarcem la economie. Să punem oamenii care se pricep să lucreze. Să dăm mediului privat predictibilitate. Să protejăm investițiile. Să folosim inteligent resursele publice. Să înțelegem efectele fiecărei măsuri înainte să o aplicăm. Pentru că, în economie, roata a fost deja inventată. Trebuie doar să știm să o folosim. Iar dacă nu o folosim corect, stagflația nu va rămâne o lecție de macroeconomie. Va deveni o lecție pe care o vom învăța cu toții, din propriul buzunar.
Lasă un răspuns