Astăzi este ziua unui om pe care l-am cunoscut în urmă cu aproximativ cinci luni.
Un om pe care, la început, l-am cunoscut prin profesie. Un medic. Un profesionist. Un om căruia i-am încredințat, într-un moment complicat, ceea ce pentru orice părinte este mai important decât orice: sănătatea copilului său.
Astăzi, însă, este despre omul din spatele halatului alb.
Și poate că nu există un moment mai potrivit să vorbesc despre asta decât chiar de ziua ei.
În ultimele luni am ajuns să văd medicina dintr-o perspectivă mult mai personală. Am întâlnit mai mulți medici, am fost în mai multe spitale, am văzut oameni, situații, reacții, decizii și multă presiune. Am văzut și lucruri care m-au dezamăgit. Greșeli omenești, situații care poate puteau fi gestionate altfel, momente în care sistemul pare că își arată toate limitele.
Dar acestea sunt, după părerea mea, excepții. Mici excepții, inevitabile într-un sistem atât de mare și atât de complex.
Pentru că, dincolo de toate problemele sistemului medical românesc, am întâlnit mult mai mulți profesioniști adevărați decât oameni care și-au uitat menirea.
Iar astăzi vreau să vorbesc despre unul dintre ei. Pentru că medicina este, probabil, una dintre puținele profesii în care responsabilitatea poate ajunge la limita imposibilului.
În mâinile unui medic poate sta viața unui om. Uneori, viața unui copil.
Un medic trebuie să ia decizii atunci când familia așteaptă răspunsuri. Trebuie să recunoască semne pe care ceilalți nu le văd. Să aleagă un tratament. Să urmărească evoluția. Să gestioneze situații-limită. Să stea lângă oameni care suferă.
Și, în tot acest timp, medicul rămâne și el un om.
Are o familie. Are copii. Are părinți. Are propriile probleme, propriile frământări, propriile zile bune și zile grele. Are momente în care poate că și lui îi este greu.
Dar când intră în cabinet, în salon sau în fața pacientului, trebuie să fie acolo. Prezent. Atent. Responsabil.
Uneori, trebuie să lase pentru câteva ore propria viață deoparte pentru a avea grijă de viața altcuiva.
Asta înseamnă, pentru mine, adevărata greutate a acestei profesii.
Am crescut într-o familie de medici și poate că de aici vine și respectul meu pentru această lume. Mama mea are 75 de ani și încă profesează. A rămas pentru mine un reper de profesionalism, seriozitate și responsabilitate.
Dar în ultimele cinci luni am cunoscut un alt reper.
Un medic pe care l-am admirat inițial pentru ceea ce știe și pentru felul în care își face meseria, dar pe care am ajuns să îl admir și mai mult pentru omul care este. Pentru răbdare. Pentru disponibilitate. Pentru felul în care știe să privească dincolo de simptom. Pentru felul în care înțelege că în fața ei nu se află doar un pacient, ci un copil, o familie, niște părinți speriați și, uneori, foarte multe întrebări.
Am descoperit un profesionist desăvârșit, dar mai ales un caracter.
Și cred că aici este, de fapt, diferența. Poți fi un medic foarte bun. Poți avea cunoștințe extraordinare, experiență, rezultate, recunoaștere profesională.
Dar atunci când toate acestea sunt dublate de empatie, răbdare, discreție și caracter, apare ceva mai rar. Un om în care poți avea încredere. Iar în momentele în care sănătatea copilului tău este în joc, încrederea aceasta valorează enorm.
Poate că abia atunci înțelegi cu adevărat cât de important este omul din spatele halatului alb. Dar valoarea lui nu începe în momentul în care ai nevoie de el. Era acolo dinainte. Doar că uneori viața ne pune în situația de a o vedea.
Astăzi, de ziua ei, vreau să spun public ceea ce poate ar fi trebuit să spun mai des: există oameni care ne fac să privim altfel o profesie, un sistem și chiar o lume întreagă. Pentru mine, acest medic este unul dintre acei oameni.
Și poate că, într-o perioadă în care suntem bombardați zilnic cu exemple care ne fac să ne întrebăm încotro mergem, merită să vorbim mai mult despre oamenii care construiesc în liniște. Despre cei care își fac meseria bine. Despre cei care nu caută aplauze. Despre cei care poartă responsabilitatea fără să vorbească prea mult despre ea.
Despre oameni.
Pentru că, dincolo de halatul alb, de titulaturi, de specializări și de diplome, rămâne omul.
Iar uneori întâlnești un om care îți confirmă că profesionalismul și caracterul pot merge perfect împreună.
Astăzi este ziua unui astfel de om.
La mulți ani, doamnă doctor! Pentru profesionalismul pe care îl respect. Pentru omul pe care am ajuns să îl admir. Pentru încrederea pe care ne-ați oferit-o într-un moment în care aveam atât de mare nevoie de ea. Și pentru felul în care ne-ați arătat că, în spatele unui halat alb, poate exista un om cu o valoare cu adevărat extraordinară.
Toată prețuirea mea.
Lasă un răspuns