Despre Franța pe care o admir, libertatea de a protesta și limita peste care revolta devine distrugere.
Există locuri în lume care te atrag. Și există locuri spre care simți că vrei să tinzi. Pentru mine, Parisul este unul dintre ele.
Nu am mai fost acolo de doi ani, deși au existat perioade în care am ajuns frecvent. Cea mai mare parte a timpului am petrecut-o în zona de business, la La Défense, însă am profitat de fiecare ocazie pentru a descoperi Parisul. Arhitectura, bulevardele, atmosfera, cultura, energia orașului. Un amestec de istorie, eleganță, libertate și ambiție care m-a fascinat întotdeauna.
Franța reprezintă, pentru mine, un reper de civilizație europeană. Un loc în care cultura, educația, spiritul antreprenorial și libertatea au construit o identitate puternică. Tocmai de aceea, imaginile pe care le vedem acum mă tulbură. Parisul nu merită asta. Franța nu merită asta.
Am fost la Paris în urmă cu doi ani, în perioada Jocurilor Olimpice de vară. Am observat atunci un contrast puternic între centrul orașului, zonele în care se desfășurau evenimentele olimpice și anumite zone periferice, unde sentimentul de insecuritate era deja vizibil.
Jocurile Olimpice au fost o demonstrație extraordinară a capacității Franței de a organiza, de a impresiona și de a aduce lumea împreună. Dar, dincolo de imaginea impecabilă a evenimentului, existau și realități care nu puteau fi ignorate.
Astăzi, acele imagini revin în minte, în timp ce urmăresc ceea ce se întâmplă pe străzile Franței.
Nu sunt un mare susținător al lui PSG. Real Madrid și Liverpool au, pentru mine, un alt statut în fotbalul european. Dar, atunci când PSG joacă, am tendința să țin cu echipa pariziană. Pentru că reprezintă Parisul. Înaintea finalei Champions League cu Inter, un prieten din Paris mi-a spus că nu își dorește neapărat ca PSG să câștige.
Am fost surprins. Cum să nu îți dorești victoria echipei orașului tău, mai ales într-o finală europeană?
Mi-a explicat că se temea de ceea ce urma să se întâmple pe străzi. De mașini incendiate, vitrine sparte, magazine devastate și confruntări. Se temea că bucuria unei victorii se va transforma într-un pretext pentru haos.
Atunci mi s-a părut greu de înțeles. Astăzi, privind imaginile din Franța, înțeleg mai bine îngrijorarea lui. Și totuși, nu ar trebui să ajungem în punctul în care un om se teme de victoria echipei sale pentru că se gândește la propriul magazin, la mașina din parcare sau la siguranța familiei.
Revolta nu justifică distrugerea
Privesc imaginile cu proprietarii de magazine care își văd afacerile devastate. Oameni care au muncit, au investit, au riscat și au construit ceva. Oameni care se uită neputincioși cum munca lor este distrusă în câteva minute, iar bunurile le sunt furate.
Privesc confruntările cu forțele de ordine și mă întreb cum am ajuns să considerăm asemenea scene aproape firești.
Înțeleg că există nemulțumiri sociale. Înțeleg că există inegalități, frustrări, oameni care se simt excluși și comunități care consideră că nu au aceleași oportunități. Înțeleg că, uneori, în spatele unei revolte se află probleme reale, acumulate în ani de zile.
Nu vreau să intru în explicații ideologice sau în dispute politice. Nu vreau să judec categorii întregi de oameni și nici să pun etichete unei generații. Dar există o distincție fundamentală pe care nu avem voie să o pierdem.
Dreptul de a protesta nu este dreptul de a distruge.
Poți să fii nemulțumit de guvern. Poți să critici sistemul. Poți să ceri schimbări, să ieși în stradă, să îți faci vocea auzită și să lupți pentru drepturile tale.
Dar de ce să distrugi magazinul unui om care poate are exact aceleași probleme ca tine? De ce să incendiezi o mașină? De ce să ataci instituții, să jefuiești și să transformi spațiul public într-un loc al fricii?
Ce construiești prin asta? Și, mai ales, pe cine ajuți?
O nemulțumire legitimă nu devine mai puternică printr-o vitrină spartă. O revendicare nu devine mai convingătoare printr-un magazin jefuit. Iar o societate nu devine mai dreaptă atunci când oamenii care muncesc ajung să se teamă pentru ceea ce au construit.
În această seară, 18 octombrie, Emmanuel Macron s-a adresat națiunii după violențele care au însoțit manifestațiile din ziua precedentă.
O frază a președintelui francez mi se pare că surprinde întreaga dramă a momentului:
„Comment des Français peuvent faire cela à la France ?” – „Cum pot francezii să facă așa ceva Franței?”
Macron a condamnat fără echivoc violențele, a promis fermitate față de cei care le comit și a subliniat că dialogul nu înseamnă slăbiciune sau impunitate. A anunțat, de asemenea, discuții pentru identificarea unor soluții concrete și măsuri de protejare a orașelor, clădirilor publice și magazinelor.
Este un mesaj important. Dar declarațiile trebuie să fie urmate de măsuri eficiente, de protejarea cetățenilor și de capacitatea instituțiilor de a preveni repetarea unor asemenea episoade.
În același timp, cred că ar fi o greșeală să confundăm fermitatea cu refuzul dialogului. O societate democratică trebuie să poată asculta nemulțumirile, să identifice cauzele lor și să corecteze ceea ce nu funcționează.
Ordinea publică și dialogul social nu se exclud. Dimpotrivă, sunt ambele necesare. Iar cei care protestează pașnic nu trebuie confundați cu cei care folosesc protestul ca pretext pentru violență și jaf.
Dar de ce se întâmplă toate acestea?
Este o întrebare la care nu cred că putem răspunde printr-o singură explicație.
Există frustrări economice, inegalități, probleme de integrare socială, neîncredere în instituții și sentimentul unor oameni că societatea nu le oferă perspectivele pe care le consideră firești. Toate acestea merită analizate serios, fără simplificări și fără prejudecăți.
În același timp, explicația unui fenomen nu înseamnă justificarea lui.
Poți să înțelegi de ce un om este revoltat fără să accepți că are dreptul să îi distrugă altuia afacerea. Poți să recunoști că există nedreptăți fără să consideri violența o soluție.
Și mai există ceva: responsabilitatea individuală.
Nu toți tinerii sunt vandali. Nu toți protestatarii sunt violenți. Nu toți cei care se confruntă cu dificultăți economice aleg să distrugă. Ar fi profund nedrept să generalizăm.
Dar cei care aleg să incendieze, să jefuiască și să atace trebuie să răspundă pentru propriile fapte.
O societate matură trebuie să fie capabilă să facă ambele lucruri în același timp: să caute cauzele profunde ale nemulțumirii și să traseze limite clare în fața violenței.
Franța pe care o admir nu poate fi redusă la aceste imagini
Știu că Franța este mai mult decât ceea ce vedem astăzi la televizor. Este cultura sa, istoria, universitățile, antreprenorii, oamenii care muncesc, familiile care își cresc copiii, comunitățile care își construiesc viitorul.
Este și spiritul unei națiuni care a pus în centrul identității sale libertatea, egalitatea și fraternitatea.
Tocmai de aceea, mă întristează să văd cum aceste valori par atât de departe de anumite scene de pe străzi.
Libertatea fără responsabilitate riscă să devină arbitrar. Egalitatea nu se construiește prin distrugerea muncii altuia. Iar fraternitatea nu poate exista acolo unde oamenii se privesc cu teamă și ostilitate.
Nu îmi doresc o Franță în care proprietarii de magazine să își privească neputincioși afacerile în flăcări. Nu îmi doresc o Franță în care forțele de ordine să nu poată garanta siguranța cetățenilor. Nu îmi doresc o Franță în care un meci de fotbal devine motiv de teamă pentru cei care trăiesc în oraș.
Și nu îmi doresc o Românie care să considere asemenea manifestări ale violenței drept ceva normal sau inevitabil.
Putem avea opinii diferite. Putem avea viziuni diferite despre societate și despre direcția în care trebuie să mergem. Putem contesta autoritățile și putem cere schimbări profunde. Dar trebuie să existe un numitor comun: respectul pentru oameni, pentru munca lor, pentru proprietatea lor și pentru spațiul în care trăim împreună.
Paris, te aștept să fii din nou Paris!
Mi-e dor de Paris. De bulevardele lui, de energia lui, de arhitectură, de atmosfera aceea greu de explicat în cuvinte. Mi-e dor să mă întorc și să descopăr din nou un oraș care m-a făcut întotdeauna să privesc mai departe, să aspir la mai mult și să cred în puterea civilizației de a construi.
Sper ca Franța să depășească această perioadă. Sper ca autoritățile să găsească echilibrul între fermitate și dialog. Sper ca oamenii care au pierdut bani, bunuri și, poate, o parte din încrederea lor în societate să își poată reconstrui afacerile și liniștea.
Și sper să nu ajungem să ne obișnuim cu imaginile mașinilor incendiate, ale magazinelor jefuite și ale străzilor transformate în câmpuri de luptă. Pentru că obișnuința cu anormalul este, poate, unul dintre cele mai mari riscuri pentru o societate.
Nu trebuie să fii de acord cu toată lumea. Nu trebuie să accepți orice decizie a autorităților. Dar trebuie să știi că libertatea ta se oprește acolo unde începi să distrugi viața altuia.
Parisul rămâne, pentru mine, un reper. Tocmai de aceea, nu pot privi indiferent ceea ce se întâmplă.
Paris, te aștept să fii din nou Paris.
Cu lumină, cu eleganță, cu libertate și cu acel sentiment de civilizație care m-a făcut să te admir.
Lasă un răspuns